Sunt puțini oamenii care mai cred în forța de revitalizare a acestei țări. Îi întâlnești în tren, pe stradă, la ștrand, la o bere. Sunt puțini, dar iți dau speranță! Și visezi că și la noi oamenii vor înceta să fure, că străzile vor fi curate și asfaltate, că ouăle nu se vor mai scumpi de Paște, că nu va mai exista taxa de poluare/prima înmatriculare, că primarul nu-și mai construiește încă o vilă la Cinciș, că-ți poți cumpăra un apartament și cu 10.000 euro, că ai bani suficienți ca să-ți cumperi muzică din magazin, că nu vom mai muri jegoși în spitale etc. Și te gândești că acei oameni care țin aprinsă flacăra speranței merită tot binele din lume, să fie sănătoși și să ducă mai departe, mult mai departe, această idee nebună și captivantă: o Românie normală și a noastră.
Și cum stai și te pătrund aceste gânduri sincere și mărețe, trece un țăran împuțit, duhnind a sudoare stătută și-a cârciumă aglomerată, împroșcându-ți obrazul cu flegma lui abundentă, atunci când îți urlă scârbit: "Dă-te-n mă-ta mai încolo să-mi parchez merțanu'!"